PANSAMENT

Fericirea – un puzzle; pui piesa dupa piesa in fiecare zi. In cel mai bun caz, ajungi la final fericit; asta daca nu pierzi piese pe sub pat.

Nu cred ca fericirea mea exista. Sau poate exista, dar probabil n-o sa aflu asta prea curand. Nici n-as vrea. Fiecare piesa din puzzle-ul extrem de complicat al fericirii e o implinire, e o bucurie. Fiecare dezamagire, fiecare neimplinire inseamna o piesa pe care e extrem de complicat sa o regasesti. Si cat de usor e sa fii dezamagit. Sau cat de greu ajungi sa mai adaugi o piesa… depinde doar cum vezi lucrurile, daca poti vedea o neimplinire ca pe o realizare, daca poti sa nu pui la suflet dezamagirile, daca nu lasi esecurile sa te atinga. Depinde cum vezi tu lumea… practic e un televizor imens cu miliarde de telecomenzi… fiecare o are pe a lui, schimba postul cand nu-i place ceea ce vede sau, dimpotriva, ramane pe un singur post si pierde piesa dupa piesa. Schimbarea telecomenzii e imposibila. Schimbarea canalelor, da. Trebuie doar ca telecomanda sa functioneze, si poti face cate schimbari vrei. Poti sa vezi lucrurile asa cum vrei tu, poti sa faci sa iti fie bine, poti sa aduni piesele puzzle-ului, poti macar sa incerci sa-ti gasesti fericirea.

Singura problema e ca nu poti sa schimbi bateriile. Ai un singur set. Depinde doar de tine ce vrei sa vezi din lumea asta.

BUN – POTRIVIT

Exista o chestie care influenteaza de fiecare data alegerile… intrebarea daca fac alegerea potrivita… e atat de lipita pe creier sintagma asta incat e foarte greu, si musai foarte rar, sa o desprinzi de-acolo. Atat de rar incat de cele mai multe ori nu poti sa te gandesti care ar fi alegerea BUNA… ci doar daca e potrivita sau nu.

A alege intr bun si potrivit ar trebui sa fie, in alte conditii, sau cel putin intr-un firesc al lucrurilor, mai mult decat simplu… trebuie doar sa intelegi ca ce e bun astazi, e la fel de bun si maine, si poimaine… si atat timp cat subzista notiunea pe care o adjectiveaza. De cealalta parte sunt chestiile potrivite… sunt ochelarii de soare pe care ii porti azi, desi ploua torential, sau umbrela pe care o vei folosi maine, desi nu va mai ploua… potrivitul e o chestie de moment. Bunul e altceva. Si as vrea sa fiu in stare sa fac alegeri bune, nu potrivite…

PRINT SI CERSETOR

Sau povestea de pe caseta Philips. Eu asa o recunosteam cand am invatat cum sta treaba cu cititul… pana atunci a fost un pic mai greu, o dibuiam dupa culoare, portocaliu cu scrisul negru, apasam primul buton si se deschidea usita casetofonului, puneam caseta, inchideam usita, apasam al 5-lea buton (cu grija, fara ala rosu, ca ala era de inregistrare), si asteptam sa inceapa…. Era un mic miracol… nu trebuia sa-mi citeasca nimeni povestea, ma descurcam singur… erau miracolele copilariei
Povestea nu era foarte vesela, dar asta conta mai putin… mesajul il intelegeam si nu prea, dar nici asta nu parea sa aiba importanta, ma bucura ideea ca am reusit sa fiu parte a miracolului. Eram un fel de rege, in universul meu, eu apasam butoanele… controlam chestia asta.
Si cred ca asta face diferenta, controlul pe care il ai asupra lucrurilor, capacitatea de a le determina actiunile, de a le influenta rezultatele… de a face ceea ce vrei.
Asta te face print. Restul sunt cersetorii, dar asta numai in universal tau mic. Fiecare e regele lumii lui… iar cand trece dincolo, cand intra in alt regat… atunci ar trebui sa intervina ceea ce se cheama adaptare… iar asta e cea mai grea treaba.De aici apar invingatorii si invinsii, calaii si victimele, in esenta adaptatii si inadaptatii.
E arta de a percepe ca pe o victorie – in orice alt univers decat cel propriu – ceea ce ar fi o infrangere in sistemul tau de valori. Ai sansa sa nu fi cersetorul milei, dar nimeni nu garanteaza ca vei ajunge print.
E doar o posibila urmare a adaptarii… si nu in ultimul rand de noroc… si cum mi-a spus cineva acum cateva zile, “norocul e pentru mintile pregatite sa-l primeasca”

TIMPUL

Ce faci cand n-ai timp?
Evident, dai vina pe faptul ca esti mult prea ocupat, ca nu se poate acum, inventezi scuze… unele mai slabe decat altele, dar te consolezi cu ideea asta, ti-o induci, cum ca tu chiar esti foarte ocupat… ca timpul zboara, ca orice altceva e de vina, numai tu nu.
Pentru ca oamenilor nu le place sa fie gasiti vinovati de ceva, si cu atat mai putin sa se gaseasca in postura de a-si identifica vreo vina… pur si simplu nu pot. Trebuie sa fie de fiecare data altceva, timpul, vremea, varsta, mediul, orice… ei nu.
Ei sunt undeva sus, deasupra lucrurilor astora si totusi sub presiunea lor.
E locul din care te-ai arunca si-n cap daca ai avea siguranta ca nu cazi degeaba, sperand ca la un moment dat vei putea inversa putin planurile, macar pentru cateva clipe, in care sa simti ca domini situatia, ca poti orice.

Dar parca nici pentru asta n-ai timp, nu?

MANNEKEN PIS SI RAZBOIUL STATUILOR

Diferenta intre teorie si practica e relativ simpla: teoria e situatia in care stii ce e, dar nu stii cum se face, pe cand practica e situatia in care ajungi la un rezultat fara sa stii exact de ce.
Daca m-as lua dupa sfatosi si-as imbina teoria cu practica, as ajunge sa nu stiu cum se face si fara sa stiu exact de ce.
Toata lumea da sfaturi, e un fel de sport de masa… si inevitabil eliberatorii acestor mesaje pline de talc, intelepciune, adevaruri absolute, simt nevoia sa precizeze, cu o modestie stramba caracteristica speciei, ca ei fie nu se considera in masura, fie ca nu vor “sa se bage”, fie “nu stiu… dar cred ca”… E, uite ca aici e problema, cand apare acest DAR. Dublat de “cred ca” sau “parerea mea e ca” devine nociv de-a dreptul.
Foarte rar accept sfaturi… si asta nu pentru ca le-as stii pe toate, ci pentru ca majoritatea binevoitorilor datatori de sfaturi, profesionistii acestei meserii, sunt de cele mai multe ori niste statui ale esecului… unele mai mici, ca piticii de gradina, altele mai mari, ca statuia lui Lenin din fosta piata a scanteii. In lupta asta intre statui, mi-as dori sa fiu un Manneken Pis, sa-i pot tine la distanta.
“sa invatam din greselile altora” – suna spart,dogit, sec, uzat mai ales – dar cred ca despre asta e vorba. Sa n-o comiti in acelasi stil stupid ca altii. Dar asta ar insemna sa fiu atent la tot ce fac ceilalti si sa-i transform in subiecte de analiza de caz. Am timp? NU
Ramane valabil totusi, macar pentru aia care n-au alta treaba… eu mi-l fac prieten pe feisbuc pe Manneken Pis si-mi vad de treaba. Pentru ca el, chiar daca face o treaba nasoala in public, o face cu atata stil incat toti se opresc sa-i faca poze. Pa

MURPHY SI FLORILE

– Hai, sa traiesti ! Ce faci ?
– Prost frate, prost…. Cu criza asta…

Am auzit chestia asta de N ori in ultimele luni… si de fiecare data cand o aud, ma gandesc cam cat de repede as putea gasi butonul ala rosu de pe tastatura telefonului… dar parca mi-e rusine sa inchid, asa ca stau si ascult, mai pun cate-o intrebare, de dragul conversatiei… Nu-ti vine sa-i tai omului elanul plangacios, dar parca nici sa iti umple viata cu ale lui nu e prea sanatos. Cauti o solutie de compromis, schimbi vorba dupa primele lacrimi, doar doar o iesi ceva dintr-o conversatie inceputa prost.
Murphy zicea (cate chestii a mai zis si baiatul asta, nu prea avea mare lucru de facut) ca orice lucru inceput prost, se sfarseste si mai prost… tind sa-i dau dreptate intr-o oarecare masura, dar am niste rezerve in sensul asta… cred ca mi-e mai usor sa gasesc partea buna a lucrurilor in chestiile astea, sa ma bucur, mic, intr-un colt, ca mie nu mi-a dat criza la gioale (inca), ca se poate si mai rau, ca am facut bine ca i-am dat omului ocazia sa-si verse dracii, chestii d-astea mici rau, care nu fac altceva decat sa-ti alimenteze credinta ca esti mai dat dracu’decat ailalti… ca esti un pic de buric al pamantului, ca poti. Nu e ca si cum te-ai bucura de necazul altuia, e ca si cum te-ai bucura de, inca, ne-necazul tau.
Exista o parte buna a lucrurilor, pe care o preferi de fiecare data partii mai putin placute. E mai confortabil. E mai usor de acceptat. O vezi si atat ! partea urata – sub covor ! pana cand ajungi la concluzia ca n-ai un covor suficient de lung sau de lat…

Dar nu intotdeauna, stimabile Murphy, ceea ce iese din rahat, neaparat pute !

COPILARIE, LOGICA SI INCA CEVA….

Am avut o discutie despre Dumnezeu. Scurta.
Ce urmeaza nu vreau sa sune a blasfemie, nu scriu pentru un tipar uman anume, scriu in incercarea de a ma justifica. Eu mie.

Nu m-am gandit niciodata daca sunt credincios sau nu, nu mi-am analizat relatia cu El. Stiu ca mergeam la biserica din satul bunicilor in fiecare duminica, la fiecare sarbatoare « cu cruce rosie », cantam si imi placea. Aveam o satisfactie pe care acum nu pot s-o explic nicicum.

Acum lucrurile sunt un pic schimbate, probabil perceptia despre biserica, asa cum o vad acum, ma impiedica sa merg acolo atat de des pe cat, poate, ar trebui. Experientele de viata ne modifica in tot sau in parte, asocierile pe care le facem uneori, rationamentele, dau rezultate strambe, ne altereaza perceptiile. Generalizam si suntem supusi acestui pacat. Desi e un cliseu si asta ma enerveaza, «nu mai e ce era odata».

Nu ma inchin cand trec pe langa biserici. Injur uneori. Nu sunt tot timpul cum mi-as dori sa fiu.

Cu timpul logica a inaintat in terenul in care alteori nu se cereau explicatii. Si de cele mai multe ori incep sa cred in ceva cand logica nu ma mai ajuta, cand realizez ca o fortez dincolo de posibil si ca pot ajunge la concluzii eronate plecand de la premise corecte, prin rationamente gresite, cand inceteaza sa explice lucruri, fapte, oameni.

Ceea ce nu inteleg, devine parte din acel ceva in care teoretic cred.

Oamenii cauta explicatii pe care, daca nu le gasesc rapid sau deloc, le lasa in seama divinitatii, pentru ca acolo trebuie sa fie toate raspunsurile. E forta care are toate raspunsurile, care stie cine, ce cum, unde, cand, de ce…. Si cu cat stii mai mult, ai senzatia ca nu stii mare lucru, cu cat cunoasterea ia locul necunoasterii ai tot mai multe intrebari fara raspunsuri, ceea ce face ca doza de inexplicabil sa creasca. Si crezi din ce in ce mai mult in acel ceva… iti intelegi situatia de pion care, desi incearca sa faca mutari de capul lui si are senzatia ca unele chiar ii ies, pentru mutarile importante asteapta indicatiile scenice de la altcineva, si zice «Doamne ajuta!». Asta e intr-un fel recunoasterea limitelor… am ajuns pana aici, de-aici incolo asteptam sa vedem ce zice “the mastermind behind the scene”, Cel care are toate raspunsurile….

sunt in momentul cu „Doamne ajuta!”

PENTRU MAMA

Sunt oameni in vietile altor oameni care pur si simplu sunt acolo. De cand incepe toata treaba. Te nasti cunoscandu-i. Ii simti, ii stii cum te stiu, ii inveti cand te invata, ii afli sau te afla. Nu ii alegi, se aleg singuri. Tu doar intri in vietile lor. Ei te modeleaza. Esti intr-un fel atelierul lor de lucru, ori locul in care isi gasesc ce au mai bun, ce au mai important de transmis. Esti locul lor de joaca. Sunt regizorii episodului pilot din viata ta. Si viata ta devine incercarea vietii lor.

Mi-a citit o poveste, povestea cuielor. E prima mea amintire clara cu ea.
Am vazut-o apoi bucurandu-se, plangand, am vazut-o fericita, am vazut-o trista, puternica sau neputincioasa, am vazut-o invingatoare si coplesita… dar cel mai important a fost sa o vad mergand tot timpul inainte. Nu a jucat teatru niciodata cu viata, dar a jucat cu suflet toate rolurile in care viata a distribuit-o… sotie, mama, bunica… s-a adaptat perfect.

Nu stiu de cate ori am fost cauza bucuriilor, implinirilor si fericirii ei, dar stiu ca de multe ori am dezamagit-o. Daca timpul ar fi reversibil, m-as intoarce la fiecare cui. N-ar mai lasa urme…doar ca ea poate sa ierte. Si stie ca perfectiunea e o utopie si nu asteapta asta de la mine.

E omul din viata mea caruia ii datorez aproape tot… si din motivul asta, de ziua ei, in fiecare an, ii cer iertare pentru cuiele batute in usa.

Astazi este ziua ei.

La multi ani, MAMA!

NEA VASILE SI SFINTII

“La noi sunt codri verzi de brad” – cum ar veni avem cu ce. Cati l-or fi citit pe Goga, nu stiu. Cati, din cei care l-au citit, l-au si inteles, imi scapa. Dar daca cineva l-a citit si l-a si inteles, nu poate sa nu vada ca omul asta a constatat evidentul: avem si codri, avem si doine, avem si fluturi, bate si soarele… e aproape bine… daca ne oprim aici, nu ne mai vedem de norisori. Plutim, e ok… doar ca domnul Goga ne da la „baza temeliei” – cica e jale. Jale mare, dom’le!

Back to the real life: avem oameni priceputi la orice, avem oameni care-si dau cu parerea despre orice, avem autoritati morale, avem “profesionisti”, avem modele de succes, avem… avem. Nea Manole, instalatorul, nu poate fi doar instalator. El se pricepe si la politica. Din cand in cand mai si tunde cate-un vecin.. deh, ne gospodarim. Adora pescuitul si vorbeste cu patima si incrancenare despre cat calm iti aduce activitatea asta recreativa. Coana Veta nu e doar o impatimita a integramelor, ea vede lucruri si are niscaiva puteri paranormale, intuieste, vede, are anticipatie, e data… dar n-a venit s-o ia. Nea Vasile stie orice, de la cum se demonteaza placutele de frana la dacie, la criza mondiala, capacitatea lui analitica iesita din comun il face un fel de zeu la el pe scara. El are raspunsurile. La el vin intrebarile alora de-l idolatrizeaza. Ce zice nea Vasile ca e bine devine cutuma, obicei al locului, are putere de lege uneori. Pentru ca el stie. Nea Vasile e undeva, sus.

S-a hotarat sa-si schimbe masina. Si a facut-o. Are acum una noua, dar totusi second hand. Desi e zeu, el simte ca totusi nu e zeul suprem. Asta nu-l face sa se simta confortabil. Deloc. Asa ca, pentru fericirea lui si integritatea fizica a noii sale achizitii, nea Vasile se de-divinizeaza si apeleaza la forurile superioare. In mintea lui, Dumnezeu da binecuvantari pt arbori cotiti, chiulase, discuri de ambreiaj etc. Prin intermediari, desigur. Nea Vasile a auzit de la alti zei de bloc ca daca te duci cu masina la biserica, preotul ti-o sfinteste. Partea proasta e ca e si foarte adevarat, i s-a confirmat duminica, cand un preot anonim de la manastire fara nume i-a dat cu busuiocul pe bemveu. Siguranta activa a vehiculului a crescut, performantele – de asemenea, normele de poluare respectate intocmai.

Nea Vasile e fericit, e protejat, are si o cruciulita crosetata la oglinda, care-l apara de accidente, pene si alte nenorociri.

Traim episodul in care vrajitoria bate religia. Mama Omida a devenit atat de populara, incat unii vremelnic purtatori de haina preoteasca isi doresc sa ii creasca asemeni. Se sfintesc masini, se deschid carti, se exorcizeaza. Cat e escrocherie si cat e prostie, nici macar nea Vasile nu stie.

S.R.L.-izarea n-are limite. E o afacere, e un mod de a face bani, fie ei si pentru a-i folosi, poate, intr-un scop nobil. Sau nu.

Astept cu interes sa apara slujba de sfintire a mulinetelor pescarilor, a foarfecelor frizerilor, a drujbelor padurarilor…. pentru ca la noi, desi mai sunt ceva codri verzi de brad, trebuie musai sa avem si ceva jale-n casa. Asa a zis poetul!

P.S. Nea Vasile, daca imi iau o surubelnita cu cap cruce in masina, se pune?

AB ACTU AD POSSE VALET ILLATIO

Din intelepciunea romanilor: ab actu ad posse valet illatio – din trecut se intuieste viitorul. Cam despre asta e vorba, despre experiente.
Asta conteaza, asta formeaza, asta decide in locul unui individ prezumabil obiectiv. Pentru ca nu ai cum sa nu iti ghidezi deciziile fara a lua in considerare trecutul.
Experientele te modifica, fara voia ta. E un fel de invatare. E o analiza a informatiilor intr-o forma empirica, aplicata pe individ. Stii ca daca te-ai dus de doua ori in Londra si a plouat de fiecare data, ar trebui ca data viitoare sa iei cu tine o umbrela.
Avantaje si dezavantaje. Avantajul ar fi ca uneori poti sa intuiesti ce se va intampla, dezavantajul e ca poti sa te inseli. Ca nu intotdeauna ce s-a intamplat e repetabil.
Senzatia ca poti sa prevezi, ca poti sa intuiesti, ca n-ai cum sa nu stii ce va fi e un fel de drog… si ai nevoie de doze din ce in ce mai mari…
Doar ca uneori speri, inconstient, ca experientele din trecut au fost evenimente si atat, ca n-au cum sa se repete, ca nu ti se poate intampla din nou… nu tie
Esti practic intre doua tentatii, undeva la mijloc, intr-un exercitiu de echilibru pe sarma: cea de a accepta trecutul ca pe un raspuns pentru viitor si cea de a-l ignora, in ideea ca e irepetabil.
Si echilibristica asta e nenorocita rau, fara cablu de siguranta

CEEA CE NU TRAIM LA TIMP, NU MAI TRAIM NICIODATA – OCTAVIAN PALER

Exista un timp pentru toate. Exista un timp sa te joci, exista un timp sa inveti, exista un timp sa te maturizezi… timpurile astea nu vin cand le astepti tu, vin cand vor ele, intr-un fel al lor, uneori natural, alteori nu.
Auzi pe cei din jur spunand « e timpul sa » si te gandesti ca poate ar fi si timpul tau. Si iti propui lucruri, iti doresti lucruri, faci lucruri, crezand ca, poate, si pentru tine « e timpul sa », e ca si cum iti planifici destinul, intr-un fel usor dement, ti-l provoci ca sa vezi unde ii sunt punctele slabe, sa gasesti felul in care sa-i dai doua palme, sa-i arati ca tu chiar poti !
Poti ? E doar un fel de a-ti verifica limitele, de a le depasi ?
Cand crezi ca gasesti toate raspunsurile, vine cineva care da refresh la lista de intrebari si nu poti fi sigur de faptul ca nu vei stii si nu vei putea controla niciodata tot.
De-aia iau lucrurile cum vin. Viata e mai mult sau mai putin ca o pista de biciclete intr-un oras in care n-ai mai fost niciodata. Si, cu siguranta celui care nu crede in reincarnari in caini, pisici, melci codobelci si alte jivine, spun ca e si singura. Esti la inceputul pistei, te urci pe bicicleta si pedalezi. Nici macar bicicleta n-o poti alege. Sunt putine lucrurile pe care le poti controla. Tot ce trebuie sa faci e sa incerci sa ramai in sa, sa cazi de cat mai putine ori. Sa te adaptezi. Sa faci ce depinde de tine, asteptand ca si ceilalti care pedaleaza pe langa tine, fie si doar pentru un segment al pistei, sa faca acelasi lucru.
Sa gasesti oameni cu care sa faci plimbarea frumoasa. Sa ii sprijini cand obosesc, sa-ti sincronizezi ritmul cu ei. Vin atat de rar incat n-ai cum sa ii confunzi. Iti dai seama dupa cum pedaleaza. Si intotdeauna doua biciclete sunt mai frumoase impreuna.
O bicicleta goala, ramane goala

NORULE CARE ESTI SUS, AI AJUNS SAU N-AI AJUNS?

Ma uit la stiri de vreo doua zile, de cand cu norul de cenusa vulcanica. Atat cat pot, cat am timp. Dar suficient cat sa nu ratez esentialul. Azi am avut un pic mai mult timp, motiv pentru care am alocat ceva mai multa « aplicare » pe fenomen (asta tot la TV am auzit-o, tare rau)
Dom’le, treaba cu norul e grava. Deci un vulcan erupe, na, ca vulcanul. Asta e ceva mai dat dracu’, ca erupe de sub punga cu gheata si de-aia cenusa e asa de vioaie si se duce sus de tot, ca sa nu mai poata avioanele sa dea din vasle. Norul asta de cenusa capata, la nivelul de intelegere al omuletilor care fac emisiuni caterincoase la teveu, personalitate. Isi face chiar un program fix, are un itinerariu cert, pe care specialistii il stiu deja si, din mila, ni-l zic si noua, ciucametilor care ne pierdem timpul sa-i urmarim. La ora 21 :00, sambata seara, norul a ajuns la Bucuresti. Adica deasupra lui, dar tot aia e. Presupun ca dupa ce dai o stire d-asta, ca stirist vezi-doamne, te astepti ca toti locuitorii Militariului (macar) sa stea cu gaturile in sus ca puii de vrabie, asteptand sa vaza noru’ de dupa parabolica de DIGI a lu’ vecinu’ de la 5….. mama lui de idiot ca uite cum si-a fixat-o, sta sa cada si nici nu se vede nimic.
Si n-a prea fost asa… ba cred ca, exceptand vreo doua babe mai panicoase care dau in balbaiala de spaima si cand suna postasul la usa sa le dea pensia, n-a fost lumea asa impresionata de eveniment.
Induiosatore manifestare de usurare la o tanti de la stiri, parca i s-a luat o piatra de pe inima cand a anuntat ca s-au inchis nu stiu cate aeroporturi din Romania (am fost surprins ca avem asa de multe). Era topita toata, ziceai ca e Craciun din nou si Dumnezeu si-a intors fata spre romani : « Na ca avem si noi cenusa, vestici zgarciti ce sunteti… n-ati vrut voi sa ne dati, na ca ne-a adus-o vantul »
Problema cea mai mare acum e alta : om avea noroc sa ne si polueze ? sau ne ignora ? ca daca ne ignora, e chiar trist, o sa se gaseasca cineva sa se certe cu norul ala ca nu ne baga si pe noi in seama… si acelasi cineva o sa ia niste interviuri prin piata la salatiste, lobodiste, castravetiste si alte vanzatoare de legume « phroaspete manca-t-as », sa stabileasca exact nivelul poluarii, cum sunt ele afectate ca producatoare si comerciante, dar asta doar daca isi face norul mila de noi.
Partea caraghioasa e ca toate discutiile despre nivelul poluarii din cauza unui amarat de nor care e pe undeva pe sus, pe la vreo 6 km, in tranzit doar peste minunatia asta de colt de lume, vine fix in tara in care la nivelul solului iti trage un fas discret in nas un esapament obosit de camion Carpati, exact in centrul Bucurestiului. Discutia asta vine in locul in care Daciile din 70, tunate cu ornament cu beculete albastre si oua kinder la antena iti innegresc plamanii, praful omniprezent transforma in statuie cel mai mic fir de par din nas si plamanii respira precum pasarile la Copsa Mica pe vremuri.
Suntem o mare Copsa Mica, dar totusi ne e frica. De-un nor.
Dincolo de necazul celor care ar fi vrut sa plece/vina p-aci pe la Bucuresti si prin Mioritza’s homeland cu avionul, chestia asta e atat de ridicola, incat n-am putut sa nu ma uit in sus cand fumam pe balcon. La ora 23 :00, dragii mei, norul ori trecuse, ori n-ajunsese, ori nu fusese niciodata, ca prea clar se vedeau stelele.

Tara defavorizata, cu nori nesimtiti !

DESPRE AMAGIRI SI OPUSUL LOR – deloc tehnic

Ce e dezamagirea?

Opusul amagirii, asa ar fi logic. Adica trebuie sa te amagesti sau sa fii amagit, ca sa poti fi amagit. Sa te amagesti sau sa fii amagit ca unele lucruri sunt altfel decat sunt, ca unii oameni sunt altfel decat sunt, ca unele chestii se pot intampla altfel decat se intampla.
Ce e amagirea ? un rezultat al credulitatii, al naivitatii prezente in fiecare individ, in doze diferite, ce-i drept. E felul in care ajungi sa ai asteptari nerealiste. De la o amestecatura pestrita de masti, fete, poze, oameni mai mult sau mai putini oameni. E greu sa identifici cauzele meschinariei, rautatii, micimii unora, la fel cum e greu sa ii gasesti pe cei carora atributele astea nu le-au facut nicio vizita. Ce-i mana pe oameni in demersul de a-ti schimba pretuirea in sila?

De-aia am prea putini prieteni si poate mult prea multe cunostinte. Evit sa ma amagesc pentru a nu lasa usa deschisa dezamagirilor.

Si cateodata imi si reuseste treaba asta


A3 si A4

O camera, o masa, un copil, creioane colorate si o foaie de hartie. Un A4. Copilul deseneaza, nu e foarte interesat de peisajul anost din jur. In lumea lui culorile sunt foarte prezente si incredibil de vii. Din cand in cand se opreste, schimba creionul, satul de prea mult verde, prea mult galben, prea mult rosu. Semafoarele sunt pentru oameni mari, el nu trebuie sa aiba si grija asta.
Liniile lui nu-s cele mai drepte, scrisul prea putin aratos, casa din desenul lui are acoperisul stramb, ferestrele nu se inchid tocmai cum trebuie iar fumul care iese pe cos e mai degraba o spirala ciudata care se opreste in soarele galben si zambitor, desenat in coltul paginii. Rigurozitatea elementelor ce compun desenul e neimportanta, deci poate lipsi. Cercul nu e nici pe departe rotund, patratul usor aplecat, cu unghiurile oricum, numai drepte nu. Conteaza?

Copilul a crescut, e acum adult, are un job, are ceea ce ii place sa numeasca „viata sociala”, are o iubita. Creioanele colorate au fost inlocuite de un stilou negru, camera copilariei a fost inlocuita de birou. Doar foaia de hartie a ramas aceeasi. Acelasi A4. Scrisul de acum e ordonat, ingrijit, liniile sunt sigure, unghiurile si curbele aproape de perfectiune. Scrie mic insa, nu prea mai are loc pe foaie si e foarte atent sa ii ramana spatiu si pentru maine. Se enerveaza daca stiloul ii scapa vreo picatura de cerneala. Ii place sa creada ca perfectiunea nu e chiar de neatins, cum zic ceilalti. Din cand in cand se mai uita cu nostalgie la desenele copilariei, la incercarile de a scrie MAMA, TATA, SORA, la casa pe care si-o imagina atunci si la soarele galben din coltul paginii.

Nimeni nu scrie frumos la inceput. Nimeni nu are siguranta miscarii. Orice linie, oricat de dreapta ai vrea s-o faci, e usor tremurata. E nesiguranta inceputului. E perioada in care inveti, in care experimentezi, in care fiecare incercare de a face un lucru are un rezultat mai mult sau mai putin palpabil, mai mult sau mai putin placut, mai mult sau mai putin util, dar deloc previzibil. E etapa de maxima creativitate, etapa formarii, etapa acumularii. Etapa asta n-ai cum s-o arzi. Ar fi si pacat

Te recunosti? Iti vezi foaia? Si pe copilul din tine?

Rugaciune: Doamne, stii ca vorbim rar si nu-ti cer mai nimic, dar daca poti, te-as ruga sa ii dai creioanele inapoi copilului. Si macar un A3.

JOCUL DE-A GEOMETRIA. HAMSTERUL SI ALFABETUL
Viata nu e un cerc. Pentru ca daca ar fi, ar insemna sa reiei la infinit acelasi parcurs. Ai ajunge in punctul din care ai plecat si ai continua sa alergi precum un hamster in roata. Daca as crede in destin si numai in el, probabil m-as consola cu ideea ca e ok sa fii hamster.

Mie mi se pare ca-i mai degraba o spirala, si atunci cand iti iei un punct pe axa ei ca post de observatie, pare ca te invarti in cerc. E aceeasi zi de 24 de ore. Invariabil, nenorocit de constant parcurs.

Daca, in schimb, te pozitionezi in afara spiralei, realizezi ca fiecare spira e o alta zi si, chiar daca unele lucruri se repeta, nu mai poti reveni la ziua de ieri. Esti deja pe spira urmatoare. Ce ai facut ieri nu poate fi rescris. Daca ai putea, probabil unele lucuri le-ai face altfel, dar gravitatia lucreaza in defavoarea ta si aluneci in jos, pe spirala. Cand cazi de pe ultima spira, drumul se opreste. Ai ajuns de la A la Z, in felul tau propriu.

Ma consolez cu ideea ca spirala e mai putin plictisitoare decat cercul. Si e mai sanatos sa ajungi din A in Z, chiar daca se termina, decat sa mergi la infinit, obsesiv, din A in A. Nu conteaza daca jonglezi cu literele. Poti sa si mananci litere, ca un elev neatent, poti sa mergi din A in C, din C in S, din S in B … poti merge oriunde, pana ajungi la Z. Z-ul pare a fi singura certitudine.

Hamsterii nu stiu unde e B, si nici cum se ajunge acolo. Cred ca hamsterii pedaleaza din invidie si disperare