Ideea e ca nu poti sa mergi tot timpul pe trotuar, si tocmai de-aia dai peste chestii nasoale. Daca totul ar fi «by the book», daca ar putea fi mai mult realitate decat utopie simplificarea vietii prin reguli, probabil ar exista o reglementare pentru fiecare chestie minora din viata ta. Periuta de dinti sa aiba coada de 13.8 cm, sireturile sa nu fie mai lungi de 123 de centimetri etc. Totul ar fi standardizat, precis, exact, fara cusur. Dupa calculele unor savanti britanici, evident, asta e locul comun al tuturor studiilor care umplu ziarele goale. Standardele sunt plicticoase.
Cand nu te iei dupa indicatoare te loveste spamul din mers. Spamul din mers e fie individul acru si posac cu care tocmai te-ai ciocnit, fie guma in care calci si care nici de-a dracu’ nu se mai dezlipeste de talpa… sau bordura in care tocmai ti-ai belit varful pantofului. Spamul din mers e chestia pe care nu ti-o doresti, dar totusi se intampla. Collateral damages. L-ai fi putut evita, aliniindu-te standardului plicticos.
Nu exista antispam perfect. Nu-l cauta. Shit happens. Trebuie doar sa te scuturi de gainatul de porumbel care tocmai ti-a redecorat sacoul, dupa ce-l lasi putin sa se usuce, cat sa nu se intinda. Si sa mergi inainte.
In Scent of a woman e un monolog, care mie mi se pare foarte plin. Al Pacino zice cam asa: „Now I have come to the crossroads in my life. I always knew what the right path was. Without exception, I knew. But I never took it. You know why? It was too damn hard. ”