In urma cu ceva timp am fost in Albania. Am avut intentia sa scriu imediat dupa despre asta, dar m-am gandit ca poate impresia lasata de locul asta de lume ar fi usor alterata de intensitatea trairilor.
Albania a trecut printr-o perioada comunista, in care granitele erau inchise si protejate de celebrele buncare care apar in multe din imaginile de pe net referitoare la tarisoara asta.
Buncarele sunt inventia fostului presedinte al Albaniei, Enver Hoxha, iar constructia lor a inceput in anii ’70, cand nenea asta s-a hotarat sa inchida granitele si sa apere glia stramoseasca de potentialii invadatori care ar ravni la saracia, nevoile si neamul albanez. Odata intrat in Albania, n-ai cum sa nu le remarci: sute de ciuperci de beton cu guri de foc indreptate spre sosea impanzesc dealurile caramizii si sterpe. Desi se zice ca ciupercile ar iesi mai degraba dupa ploaie, iote ca munca asta sisifica le-a plantat intr-un peisaj selenar.
Albania mi-a lasat imaginea unei tari foarte sarace: trei orase mari, Tirana, Elbasan si Durres, un rau mare – Drinul, principala sursa de energie, si o iesire la mare destul de lata, dar in mod proportional nefolosita. Drumul dintre Elbasan si Tirana e o provocare pentru orice as al volanului, ingust, foarte virajat si de cele mai multe ori trecand fix pe creasta muntelui, parapetul de protectie fiind o chestie optionala.
Tirana, unde am petrecut cea mai mare parte a timpului, e un oras al contrastelor puternice, pe de-o parte sunt mahalale mizere, pe de alta cartiere rezidentiale (in frunte cu cel mai select – Blloku) in care nu demult nu aveau acces decat cei din partid (vi se pare cunoscuta imaginea?). Un hotel care probabil era un motiv de mandrie pentru tovarasi, Dajti, si in care erau cazate toate delegatiile si studentii straini veniti in Albania, zace acum in paragina.
Un bulevard fara oras, oameni pe fetele carora timpul si vremurile au lasat riduri adanci.
Tirana traieste un inceput, poate timid, se construieste mai mult sau mai putin asezat, mai mult sau mai putin cu cap. Pe muntele Dajti din apropiere poti ajunge cu o telegondola moderna, iar sus imaginea se schimba. Totul e nou, esti in alt peisaj, iar Tirana parca nu mai e nici urata, nici cu strazi proaste, nici prafuita, nici cu oameni mancati de griji. E o alta perspectiva, dar degeaba: din telegondola se vad aceleasi ciuperci de beton care inconjoara tot orasul.
Chiar daca in centrul orasului doi liber-pansisti jucau tintar pe soclul unei statui, steagul Albaniei e peste tot. De la institutiile statului, pana la cele mai darapanate case.
Exista sentimentul apartenentei la o natie, pe care ciupercile alea n-au putut sa-l gatuie. Exista, mai presus de lipsuri, mai presus de umilintele trecutului.
Si, din pacate, prin alte parti il gasesti al dracului de rar.

P.S. In punctul de frontiera prin care am intrat in tara in seara asta exista un singur drapel, al Bulgariei

Poze din Albania aici: http://www.facebook.com/album.php?aid=10413&id=100000715180656&l=70f321f174.