Vorbeam ieri niste prieteni despre filmele copilariei. De fapt discutia a inceput de la Irina Nistor si vocea ei «minunata»
Ne-am adus aminte de filmele cu karate, de viata la tara, de video si casetele ultra-uzate.
La bunicii mei in sat erau doua video-playere. Unul la Florin Burada, altul la un ins dubios, al carui nume nu-l mai retin.
Florin a avut un parcurs interesant : dupa ce s-a apucat sa traga de fiare si s-a autoeducat in spiritul artelor martiale, prelucrand ulterior cativa baieti pe la discotecile din satele din jur, in asa fel incat aia au fost cam impachetati o perioada la spital, si-a dat seama ca poate mult mai mult. Si intamplator i s-a lipit karata de lantisorul unei doamne si de atunci a fost foarte putin pe acasa. Avea o activitate ce ar putea semana cu sexul, doar ca inlocuise partenera cu puscaria : intra, iesea cand ii dadeau drumul. Iar intra, iar iesea, iar intra, iar iesea…. gasise probabil o satisfactie in chestia asta.

Revenind la film: 10 lei filmul. Era bataie pe bilete, sala de cinema era o camera jegoasa din casa astuia, cu presuri imputite si o duhoare de Carpati criminala. In loc de cola, fanta, sprite, mica medie mare, se bea tuica.
Mai exact, nu prea arata a Multiplex.
Filmele cu karate ii faceau pe toti spectatorii sa se si priceapa la karate. Toti deveaneau brusli, cichicean, vandam, ceacnoris. La iesire toti stiau karate. Vesnicele dispute „tatal meu e mai tare ca tatal tau” erau inlocuite de „brusli e mai tare ca arnold”, sau invers. Gardurile aveau de suferit, copiii mai mici la fel. Si eu.
De ce ? pentru ca bunica-mea nu ma lasa la film (din considerente educative, zicea ea, mai precis «sa nu pe puie dracu’ sa te duci la puscariasii aia in casa»), dar totusi ma duceam. Bunica mea (Dumnezeu s-o ierte !) functiona ca un fel de CNA : «ce film ai vazut, maica?». Eu : «Sport sangeros, cu vandam». Si instantaneu se ocupa de reluare, ma amenda de imi venea sa ma fac olimpic la sah