Vroiam sa ies sa ma joc cu camera, cu timpii de expunere, sa mai omor timpul. Sa-mi gadil orgoliul cu cateva dare de faruri si stopuri, sa-mi arat ca pot. Bateria e incarcata, lentilele-s sterse, trepiedul l-am luat…
Dar na… nu se poate, e ceata densa, n-ar iesi nimic, mi-as pierde timpul. Astept seri mai senine, daca exista asa ceva.
E ca atunci cand vrei sa faci chestii, planifici, te gandesti cum ar fi, te pregatesti, iti propui sa spargi avioane cu capul, zici ca n-are cum sa fie ala atat de negru incat sa nu-ti iasa cum ai gandit. Dar lipseste un ceva, care nu tine de tine. E ceata, e incertitudine, e neprevazut, necunoscut, cum i-o mai zice. Nu prea ai ce sa faci, astepti sa treaca.
Combinatia timp de expunere mare+ceata nu e buna. La fel cum n-ai putea sa faci planuri pe termen lung cand certitudinile se joaca de-a marile migratii.
Din imagini succesive poti sa faci un film. Asa a inceput animatia, aia care innebuneste facebookul azi. Cred ca asta e frumusetea animatiei, ca e un continuu acum frumos, pe care-l legi de un ieri senin si de un maine promitator. Fiecare imagine are farmecul ei. Numai ca desenul animat se termina se termina tot timpul cu o nota pozitiva, ceea ce-l face traibil. In realitate zilele proaste raman zile proaste, atat. Si cand nu vezi un CUM, un CINE si un CAND, poti doar sa astepti sa treaca ceata.
Cu camera pot doar sa rup niste bucati din timp in care sa ma reintorc la ele de fiecare data cand e ceata. As vrea sa-mi iasa si in partea cealalta, dar e o chestie care imi lipseste: rabdarea.