Japonia e subiectul tuturor televiziunilor. De la prezentatoarele extaziate care isi dau cu parerea despre seismografie si nu numai, care ne spun ca sunt “de-a dreptul ingrozite de imaginile vazute” (ca si cum au descoperit gaura macaroanei, in timp ce noi astilalti, privitorii, asteptam un semn de la ea ca sa ne ingrozim si noi), la Monica Tatoiu care se pricepe la orice, la paralele stupide intre Kozlodui si Fukushima, la “specialistii” nostri care dau sfaturi cu privire la cum trebuiau facute zidurile de aparare impotriva unor tsunami-uri, pana la imaginile “no comment” de la Euronews.
E un sport de voinici sa-ti dai cu parerea despre cum ar trebui facut, ce ar trebui facut, ce-am fi facut noi daca am fi fost in locul lor.
In timpul asta uitam ca an de an topirea zapezilor umfla paraiasele patriei si se produc inundatii, viituri, mor oameni, tragedii de-adevaratelea – acilea, la noi in sat. Ne pricepem la reactoare nucleare, la constructii gigant impotriva tsunami-urilor, dar sa nu ne pui sa plantam doi pomi ca sa n-o mai ia dealul la vale cu douaj’ de gospodarii, cu vaci, porci si cai si tot. La asta nu ne pricepem. Sa nu ne zici sa punem doua roabe de pamant pe unde s-a mai lasat digul, ca n-avem timp. Incepe DDD in reluare si vine clarvazatoarea Ciuciunella din Italia care ne ghiceste trecutul, ne zice prezentul si intra publicitatea. N-avem timp de d-astea. Noi suntem cu know-how-ul. Si cu talk-show-ul.
De 8 martie primarul din Busteni a vrut sa le ofere femeilor orasului niste ghivece cu flori. Mai exact – cate unul de caciula. A rezultat un meleu care i-ar face pe stejari sa paleasca de rusine, batranicile alea ce pareau vlaguite prinsesera puteri nebanuite si se paruiau mai ceva ca la luptele in noroi. La deschiderea mall-urilor, hypermarket-urilor si in general la orice deschidere, macelul e generalizat. Lumea se bate din reflex. Un reporter se chinuia sa-l convinga pe un batranel ca s-a batut cu alti batranei pentru doua friteuze, batranelul fiind convins ca a luat doua veioze. Anul trecut, „de inundatii”, satenii afectati se trotilau cu tuici la mat in centrul satului, in timp ce jandarmii le scoteau porcul din cotet, sa nu moara oratania de la atatea lichide. Cum ar putea sa inteleaga oamenii astia ca japonezii nu se calca pe cap pentru o paine, oricat de infometati ar fi, ca nu se taie cu sabiile pentru o sticla de apa, oricat de sete le-ar fi, ca nu fug de nenorocire, ci se ofera voluntari la operatiunile de salvare, ca se duc sa raceasca reactoarele alea nenorocite, stiind ca vor muri iradiati?

Sunt lucruri care nu mor niciodata, dar asta ar insemna ca trebuie mai intai sa existe: demnitatea si onoarea. Iar la japonezi, astea mor ultimele.